Cărări pentru ochii tăi...

Nu s-a dorit scrisă

Și totuși…..

S-a adunat încet, din urme de pași reconfigurați prin lentila subiectivă a timpului.

S-a născut dintr-un timp care nu mai există.

Povestea volumului

În aceste pagini, iubirea are parfumul începutului, al gesturilor nevinovate, al emoției nerostite. Nu este doar o poveste despre doi adolescenți, ci despre toți cei care au trăit, cândva, cu tot sufletul.

„Cărări pentru ochii tăi…” este despre acel timp când nu ne era frică să fim vulnerabili, despre acea inimă curată care nu a învățat încă să se ascundă.

Această carte este o ficțiune literară, țesută din fire reale de trăire și scriere. Orice asemănare cu oameni sau locuri reale, prezenți sau plecați, este fie întâmplătoare, fie o oglindire artistică a memoriei și sufletului.

Această carte nu este o biografie. Nu e nici măcar o poveste cu început și sfârșit. Este o oglindă spartă în mai multe cioburi de lumină. O cartografiere poetică a unor trăiri, a unei povești care e posibil să fi existat într-un fel sau altul. Poate nu așa cum este spusă. Poate nu cu aceste nume, cu aceste locuri, cu aceste tăceri. Dar esența nu stă în litere, ci în vibrația dintre ele.

O încercare de a înțelege fără a judeca. De a păstra, fără a poseda.

Dacă vei recunoaște ceva aici – poate ai fost acolo. Sau doar ți-ai fi dorit să fi fost.

Extrase

Te-am urmat într-un fel de „adăpost” din casa aceea mare și veche, ultima de pe străduța îngustă pe care ne aflam, deși mi-aș fi dorit să fugim mai departe, ca doi copii frumoși și nebuni, pe toate străzile, până la destinație. Rugam ploaia să dureze o veșnicie și să te țină lângă mine, mereu aproape, așa cum stăteam uzi, lipiți de ferestre, și priveam căderea picăturilor de apă. Urmăream cum stropii se formează la capătul șuvițelor de păr, cum îți cad pe obraji, ducându-se apoi cine știe unde, pe podea sau pe mine. Încremeniți, ochi în ochi, lumină în lumină, ascultam picăturile cum se formează și cad. M-am apropiat ușor de tine, cu ochii rămași în ochii tăi, m-am ridicat pe vârfuri, cu o mișcare aproape imperceptibilă… Ai crezut că am să te sărut… dar mi-am luat ghiozdanul. Ne bucuram și râdeam copilărește și curat. Triumful îmi dădea o stare de euforie și-mi venea să zbor în ploaie, parcă cu aripi de fluturi, ignorând orice moarte posibilă

Nici nu mai știam dacă ai să vii. Dar era un timp al speranțelor și al sufletului tânăr. Iarăși am „murit” în zi de luni, ca să mă „înalț” vineri. Din nou, același absurd carusel… Și eu revin mereu, ca într-o vrajă, odată ce tu începi să mă privești cu insistență și cu zâmbet timid, cu ochi în care neliniștea și triumful se împletesc în lumini și umbre.

Pe ultima sută de metri până la Operă, știam că ai să vii. Simțeam vie prezența ta, deși ochii încă nu te zăriseră. Teama dispăruse. Și te-am aflat atunci lângă mine, ca într-un nou început, mereu același. Îmi zâmbeai… tăceam… eram din nou „Zbor”…

Uneori, mi se părea că oamenii ne privesc cu duioșie și în mirare, zâmbind poate unui gând hoinar care le aduce aminte de o poveste de iubire de demult, povestea lor. Oare, de ce întreaga lume mi se înfățișează nouă și miraculoasă când mă ții de mână așa, strâns, mereu altfel, de parcă toate gândurile și sentimentele ți se adună în strâgerea palmei și în vârfurile degetelor?

Chiar dacă nu mă puteai auzi propriu-zis, eu îți vorbeam mereu în gând. Ceva îmi spunea că și tu faci la fel. Și ușoara paloare a chipului tău, tăcerea așternută pe buzele tale încremenite, gândurile ce-ți zburau departe, ochii tăi profunzi… toate mi te înfățișau atât de frumos, încât te-aș fi privit zile în șir, pierdut cum erai în ușoara melancolie izvorâtă din cine știe ce adâncimi ale ființei tale. Mi-ai spus atunci că doar eu am mai rămas ca o Lumină în tine.

Este vineri. A devenit ziua în care privesc lumea cu sufletul fremătând, ca un cer în noapte pe care cineva aruncă, dintr-odată, un pumn de stele. De multe ori, tu îmi pari depărtat, precum o stea, însă în ziua asta, mereu îmi pare că aș putea culege cu mâna câte o stea luminoasă, dacă mă ridic puțin pe vârfuri.

Cățelușii adormiseră la picioarele noastre; câte un jet de lumină caldă reușea, din când în când, să răzbată până la noi, atunci când deschideai ușița sobei, pentru a mai pune câteva lemne pe foc. Mă cuprindeai în cercul brațelor tale, iar eu mă simțeam neomenesc de ușoară. Degetele tale îmi modelau chipul după tipare numai de tine știute, iar buzele aplecate peste ale mele îmi sorbeau și frânturi de suflet, ca să pot cădea astfel cu totul în tine, așa cum ți-ai dorit mereu.

Cândva, spre seară, m-am trezit lângă tine în spațiul care ne dusese dorul, în camera aceea caldă de la etajul întâi, care îmi părea azi mai frumoasă ca oricând altcândva. Ți-ai plecat capul, ca-ntr-o suferință. Pletele aproape lungi, negre, îți cădeau răvășite pe chipul frumos și puțin trist. Ți-am acoperit buzele, pentru a te opri din a-ți cere iertare, nu-și avea rostul. Pentru mine, din nou și inexplicabil, tot Răul se volatilizase, de parcă n-ar fi fost. Tăcerea în care ne cufundam era întreruptă doar de zgomotul inelelor care se atingeau, închipuindu-ne că unele microparticule se vor desprinde și vor trece dintr-unul în celălalt. Mi-ai închis ochii, acoperindu-i, ca și cum ar fi căzut o cortină, poruncind-mi blând: „Hai să visăm acum! Ce vezi când îți închid ochii?”