Timpul a văzut
și s-a oprit:
„Ce rost mai are curgerea?“
Am rămas suspendați
între o clipă și alta,
între un ieri fără început
și un mâine care nu vine.
Ne-am atins din greșeală,
într-o amăgire a timpului,
iar secundele, speriate,
s-au risipit ca un stol fără cer.
Suntem oglinda care nu se sfărâmă,
jumătățile care nu cer întreg,
ci doar vibrația unei pauze —
acel loc unde realitatea
își uită conturul,
devenind ceea ce am fost mereu:
un singur arc întins
peste abisul dintre lumi.
